despre lenea mea

Toata copilaria mi s-a spus ca sunt lenesa.
Intr-adevar, nu-mi placea sa fac nimic. Nu ma interesau nici oamenii, nici copiii. Cred ca ma jucam, dar nu-mi amintesc sa fi fost fascinata de vreun joc. Nu-i ajutam pe ai mei, nu gaseam nimic interesant in a invata sa fac mancare sau cine stie ce altceva. Cand trebuia totusi sa fac ceva, chiar imi dadeam silinta, dar eram neindemanatica. Din exterior, asta parea lene.
Poate ca din pricina asta am renuntat repede sa fac lucruri pe care altii le faceau mai bine decat mine. Sau poate ca nu suportam sa fiu intrecuta de altcineva. Si m-am refugiat intr-un spatiu in care aveau acces putini din jurul meu. Cei care erau totusi familiari lumii cartilor nu m-au deranjat. Nu ma intrebau nimic, n-am discutat deloc in copilaria frageda despre ce citeam eu in carti. Ma intreb daca reflectam cumva la ce citeam.
Mai tarziu m-am trezit ca sunt in stare sa vad singura ceea ce era de vazut intr-o carte. Dar am continuat sa nu spun nimanui.
Apoi viata a inceput sa treaca peste mine, si cartile au devenit motiv de cadere pe ganduri. De multe ori am fost surprinsa facand nimic. Eu insami ma simteam vinovata, considerand ca sunt lenesa. Pana cand cineva mi-a spus ceea ce eu nu stiam despre mine: ca atunci cand stau, de fapt gandesc.
Constatarea asta a venit ca o salvare. Sentimentul de vinovatie s-a spulberat, nici nu mai conta daca era asa sau nu. Acum inclin sa cred ca m-am mintit singura, si ca de fapt eu chiar leneveam. Dar starea este atat de placuta, ca nu vreau nici acum sa fac nimic.
Cel mai ciudat este ca, atunci cand am un motiv sau o provocare, lenea mea se transforma subit in energie. Nu ma mai pot opri. Mi-e la fel de bine ca atunci cand singurele celule care se misca la mine sunt neuronii, eventual celulele oculare si cele care pun in miscare mana cu care transport tigara spre gura.
Diferenta consta in rezultate. Lenevind, aparent nu realizez nimic. In esenta, cred ca tot nimic nu realizez, pentru ca cine mi-a spus, demult, ca gandesc, se insela. Eu nu gandeam, ci visam. Ca urmare, n-am avut introspectii decat foarte tarziu. Cream doar franturi de lumi, franturi de povesti, franturi de ganduri si de idealuri. Nu le puteam pune cap la cap, franturile astea. Au ramas pana astazi izolate unele de altele. Pe de alta parte, actionand, intotdeauna am avut un rezultat concret. Uneori bun, de cateva ori dezastruos. Am avut sentimentul ca sunt cel mai important om din lume, ori dimpotriva, ca nu reprezint nimic.
Actiunea nu are decat doua urmari: senzatia ca nimic nu ti se poate opune sau, dimpotriva, ca orice ai face iese prost.
Mai exista o a treia posibilitate. Pe asta o practic zi de zi: munca din obligatie. Uneori mi se pare ca e cea mai buna optiune. Fara sa-mi propun, ori planific, trec prin situatii pe care nu mi le-as fi putut imagina niciodata. Esecurile nu sunt atat de grave si de cele mai multe ori pot fi chiar reparate.
Singura problema e ca, de cele mai multe ori, ma intreb de ce ma trezesc eu atat de dimineata si merg intr-o lume de la care nu mai astept nimic.