In autobuz. Nu e aglomeratie, sunt totusi cativa oameni care calatoresc in picioare.
Urca 4 baieti, adolescenti, 14-16 ani.
Raman in spatiul destul de stramt din dreptul usii din fata.
Repeta obsesiv cuvintele unei reclame:" Am vazut eu bine!" In mod clar, pentru ei inseamna ceva, altceva.
La statia urmatoare, vrea sa urce o batrana. Cel mai maricel spune la inceput "Nu mai e loc!", apoi se subtiaza ca sa faca loc. In timp ce batrana se strecura printre ei, fara sa-i priveasca, cuvintele baiatului-sef se auzeau politicoase, dar expresia fetei, schimonosita ironic, ii facea pe ceilalti sa rada.
Cineva de langa sofer se enerveaza si le face observatie, altcineva spune ca va cobori la prima si ca abia asteapta ca ei sa-i faca loc. Seful adolescent declara ca nu se va misca din usa.
Minidialogul se incheie, iar in apropierea statiei, o alta persoana, care nu intervenise pana atunci, ii intreaba daca vor cobori. El raspunde ca pentru ea va face loc.
E o situatie des intalnita la adolescenti. Si nu numai.
Cred ca sunt doua lucruri de retinut in intamplarea asta.
Mai intai, faptul ca adolescentii invata sa faca ceea ce e bine, dar nu stiu cum sa faca lucrul asta serios. Si atunci isi pun masca ironiei, stricand de cele mai multe ori totul.
Ce avem noi de facut? Sa acceptam acest comportament dual, sa le facem observatie, sa-i ignoram?
Al doilea lucru tine de reactii la reactii. Seful grupului a taxat prin refuz pe cel care il criticase pentru purtarea lui. A stiut insa sa raspunda politicos, taxand printr-o noua nuanta, celui care nu avusese nimic negativ de observat.
E o trasatura umana comuna: ne e teama de penibil si de critici.
Postări
