'89

Eram asezata la masa din bucatarie, langa fereastra, prefacandu-ma ca invat. Oricum, facultatea la care ma hotarasem sa merg nu era de mine, asta stiam, dar nu aveam alta varianta decat sa incerc. Numai ca acum, de cateva saptamani, urechea mea era lipita de radio. Televizorul fusese pana atunci, 19 ani de zile, mai degraba un ornament decat un obiect utilitar. Mereu era stricat. Si apoi nu prea aveai ce vedea la el: Nici macar cascaval, cum canta Andries...

Nu stiam sa prind "Vocea Americii", iar "Europa libera" nu prea se asculta la noi in casa, poate pentru ca bunicul meu ascultase postul americanilor seara de seara, de cand plecasera, si ii astepta sa se intoarca. Si apoi, mi-era frica. Aveam impresia ca cineva stie daca eu schimb postul, si din cauza mea ar putea avea de suferit toata familia. Eram la tara, dar asta nu conta prea tare.
Afara, ai mei taiau porcul. Nea Marinciu, vecinul de vizavi, venise sa ne ajute, si pentru prima data de cand era prieten cu taica-meu il vedeam lipsit de veselie. Stiam de ce. Baiatul lui era in armata, militar in termen. In Timisoara.
Las radioul, care pe programul I nu dadea decat cantece patriotice, si ies afara, cu gandul perfid sa-i urmaresc reactiile lui nea Marinciu, sa vad daca spune ceva, sau daca incearca sa pretinda ca totul e in regula. Tace. Nu-i sta in obicei. Tac si eu. Intotdeauna am fost buna la taceri.
Ma intorc in casa si risc sa caut Vocea Americii. Dar postul nu emite permanent, doar seara, de la ora 19.00. Ma intorc pe Programul I. Tot cantece. Corul armatei canta de mama focului.
Nea Marinciu nu sta la "pomana porcului", pleaca repede. Ai mei isi continua treaba. Desi de obicei ma cearta ca sunt lenesa si ma obliga sa-i ajut, de data asta nu spun nimic. Ca urmare, profit din plin.
"... Dumnezeu!"
Pentru o secunda, cantecul s-a intrerupt si s-a auzit cuvantul, atat de neverosimil, atat de rar folosit pana si de cei din preajma mea, ca nici pana astazi nu stiu prea bine ce inseamna. Apoi cantecul a continuat. Incremenita pe scaun, astept. Nu se poate sa se termine asa. Daca acela a ajuns sa rosteasca cuvantul pe post, nu se poate sa fie doar atat. Mi se pare ca astept de o vesnicie, si ca de fapt n-a fost nimic, a fost doar o proiectie a dorintelor mele. Nu stiu daca sa alerg si sa le spun alor mei. Astept.
Si apoi se aude aceeasi voce. Aflu ca Ceausescu a fugit. Fug si eu afara sa le spun alor mei. Lasa totul balta si vin in casa, sa auda singuri. De fapt, doar taica-meu. Maica-mea e incapabila sa se opreasca dintr-o treaba pe care a inceput-o. Dar e fericita ca nu mai trebuie sa invete la Socialism Stiintific. Va da gradul I, si nu intelege nimic din frazele alea. Invata cu greu, ajutata de taica-meu.
Niciodata n-am ascultat la radio mai cu emotie decat atunci. Nu stiam ce vreau. Dar nu era doar dorinta de schimbare, nu era doar nevoia de spectacol. Nu stiam ce ma si ne va astepta, stiam insa ce ne-ar fi asteptat daca nu s-ar fi intamplat nimic. Era atat de rau ce ne-ar fi asteptat, ca refuzasem sa-mi las gandul sa ajunga in viitor. Desi invatam pentru o facultate, stiam ca nu voi putea reusi, pentru ca altceva imi placea si puteam sa fac. Asa ca ma intorceam in trecutul apropiat, care era, de fapt, iremediabil trecut.
As fi vrut sa vad ce e la televizor, dar nu ma puteam duce la vecini. Baiatul lui nea Marinciu era militar in termen, la Timisoara...

Acum nu pot decat sa ma induiosez cand vad cat de seriosi erau si cat de tare semana ceea ce faceau ei cu un joc! Dar acel "Dumnezeu" al lui Caramitru a fost ceea ce am auzit eu la radio.