revizuire

Special am lasat sa treaca noaptea inainte de a lua o decizie. Ma gandeam ca poate nu am perceptia corecta a ceea ce s-a intamplat.
Se pare ca, fara sa-mi dau seama, sunt agresiva si-i contrazic pe oameni, lovindu-i in puncte sensibile. Ca sa nu se mai intample asta, va trebui sa iau niste masuri. O sa le iau. Prima este stergerea cuvintelor care ar putea afecta pe cineva. A doua este intreruperea dialogului, atata timp cat efectele lui sunt negative.
P.S. Nu cred ca Dan Puric poate fi in vreun fel afectat de cuvintele mele!

cu sania

Azi-noapte am visat ca brusc aveam parul foarte lung. Imi placea, desi nu-mi mai doresc asa ceva, nu-mi mai permite varsta. Acum ma intreb ce semnificatie ar putea avea.
Fara nicio legatura, azi am vazut, asteptand autobuzul in statie, o scena care m-a amuzat si m-a racorit cumva.
Am doi elevi. Amandoi invata bine si n-au probleme la scoala. Sunt impreuna din clasa a 9-a si mi s-a parut la un moment dat ca ea il cam duce in spate, ca el e asa, aerian, iar ea are grija sa-l faca atent cand e nevoie. Stiu ca i-am si spus o data sa-l lase in pace, sa se descurce singur, pentru ca mi s-a parut ca el profita de grija ei. Apoi i-am lasat in pace.
Azi, el trecea prin statie tragand din greu o sanie. Pe sanie era ea, stand nemiscata si cu o expresie de incrancenare pe fata. Sau de normalitate, nu mi-am dat seama. Fapt e ca m-a facut sa zambesc imaginea. Deci fata nu se lasa exploatata pur si simplu. Bun!

despre alex stefanescu si esentele lumii

Imi place Alex Stefanescu.
Are, scrisul si persoana lui, ceva pe care nu stiu sa-l numesc prea bine.
Se ascunde dupa zambet. Dar dincolo de voiosia lui este o sensibilitate care iese la suprafata, presupun ca fara ca el sa-si dea seama. Masca lui vesela ma emotioneaza, pentru ca, atunci cand este descoperit de cate cineva, se sparge. Ramane zambetul, dar figura capata un aer ganditor si recunoscator.
N-a ajuns la stadiul in care sa vorbeasca liber si serios despre lucrurile importante ale vietii, si sper sa nici nu ajunga. Sunt doua persoane publice care cred ca au lasat la o parte orice masca, si au decis sa infrunte lumea, vorbind si scriind despre esente. Mai intai regretatul Octavian Paler. Felul sau rezervat si serios in care spunea si scria avea efect devastator asupra oamenilor. Are inca. Spunea totul de la inaltimea senectutii. Faptul ca un om atat de respectabil scrie despre profunzimile dramelor iubirii confera acestui sentiment greutatea pe care o merita dintotdeauna. Citindu-l pe Octavian Paler am avut mereu senzatia ca a scris fara speranta de a schimba lumea, insa nu i-a pasat de parerea lumii vizavi de ideile lui. A scris pentru ca aflase. Atat.
Celalalt om care vorbeste despre esente este Dan Puric.
Daca as avea cititori, cred ca absolut toti mi-ar sari in cap. Nu-mi place Dan Puric. Nu pentru ca ceea ce spune el n-ar fi valabil, ci pentru felul in care face acest lucru.
Si in cazul lui am senzatia ca a renuntat sa se mai raporteze la lume, si ca vorbeste si scrie impotriva preferintelor maselor. Dar o face altfel. Are o pasiune pe care eu o percep a fi prea mult. El isi joaca ideile, si asta ma indeparteaza de ele.
Spre deosebire de Paler, el are gandul de a schimba lumea. Nu-i va iesi. Paler va avea un impact mult mai puternic asupra oricui va ajunge sa-i citeasca un text.
Alex Stefanescu are pasiunea lui Dan Puric si sfiala de a nu lasa aceasta pasiune sa se manifeste. Tocmai prin asta va avea, cred, acelasi impact pe care il va avea intotdeauna sobrul Octavian Paler. Poate chiar mai puternic, pentru ca lucrurile ascunse sunt mai valoroase decat cele strigate in gura mare.

'89

Eram asezata la masa din bucatarie, langa fereastra, prefacandu-ma ca invat. Oricum, facultatea la care ma hotarasem sa merg nu era de mine, asta stiam, dar nu aveam alta varianta decat sa incerc. Numai ca acum, de cateva saptamani, urechea mea era lipita de radio. Televizorul fusese pana atunci, 19 ani de zile, mai degraba un ornament decat un obiect utilitar. Mereu era stricat. Si apoi nu prea aveai ce vedea la el: Nici macar cascaval, cum canta Andries...

Nu stiam sa prind "Vocea Americii", iar "Europa libera" nu prea se asculta la noi in casa, poate pentru ca bunicul meu ascultase postul americanilor seara de seara, de cand plecasera, si ii astepta sa se intoarca. Si apoi, mi-era frica. Aveam impresia ca cineva stie daca eu schimb postul, si din cauza mea ar putea avea de suferit toata familia. Eram la tara, dar asta nu conta prea tare.
Afara, ai mei taiau porcul. Nea Marinciu, vecinul de vizavi, venise sa ne ajute, si pentru prima data de cand era prieten cu taica-meu il vedeam lipsit de veselie. Stiam de ce. Baiatul lui era in armata, militar in termen. In Timisoara.
Las radioul, care pe programul I nu dadea decat cantece patriotice, si ies afara, cu gandul perfid sa-i urmaresc reactiile lui nea Marinciu, sa vad daca spune ceva, sau daca incearca sa pretinda ca totul e in regula. Tace. Nu-i sta in obicei. Tac si eu. Intotdeauna am fost buna la taceri.
Ma intorc in casa si risc sa caut Vocea Americii. Dar postul nu emite permanent, doar seara, de la ora 19.00. Ma intorc pe Programul I. Tot cantece. Corul armatei canta de mama focului.
Nea Marinciu nu sta la "pomana porcului", pleaca repede. Ai mei isi continua treaba. Desi de obicei ma cearta ca sunt lenesa si ma obliga sa-i ajut, de data asta nu spun nimic. Ca urmare, profit din plin.
"... Dumnezeu!"
Pentru o secunda, cantecul s-a intrerupt si s-a auzit cuvantul, atat de neverosimil, atat de rar folosit pana si de cei din preajma mea, ca nici pana astazi nu stiu prea bine ce inseamna. Apoi cantecul a continuat. Incremenita pe scaun, astept. Nu se poate sa se termine asa. Daca acela a ajuns sa rosteasca cuvantul pe post, nu se poate sa fie doar atat. Mi se pare ca astept de o vesnicie, si ca de fapt n-a fost nimic, a fost doar o proiectie a dorintelor mele. Nu stiu daca sa alerg si sa le spun alor mei. Astept.
Si apoi se aude aceeasi voce. Aflu ca Ceausescu a fugit. Fug si eu afara sa le spun alor mei. Lasa totul balta si vin in casa, sa auda singuri. De fapt, doar taica-meu. Maica-mea e incapabila sa se opreasca dintr-o treaba pe care a inceput-o. Dar e fericita ca nu mai trebuie sa invete la Socialism Stiintific. Va da gradul I, si nu intelege nimic din frazele alea. Invata cu greu, ajutata de taica-meu.
Niciodata n-am ascultat la radio mai cu emotie decat atunci. Nu stiam ce vreau. Dar nu era doar dorinta de schimbare, nu era doar nevoia de spectacol. Nu stiam ce ma si ne va astepta, stiam insa ce ne-ar fi asteptat daca nu s-ar fi intamplat nimic. Era atat de rau ce ne-ar fi asteptat, ca refuzasem sa-mi las gandul sa ajunga in viitor. Desi invatam pentru o facultate, stiam ca nu voi putea reusi, pentru ca altceva imi placea si puteam sa fac. Asa ca ma intorceam in trecutul apropiat, care era, de fapt, iremediabil trecut.
As fi vrut sa vad ce e la televizor, dar nu ma puteam duce la vecini. Baiatul lui nea Marinciu era militar in termen, la Timisoara...

Acum nu pot decat sa ma induiosez cand vad cat de seriosi erau si cat de tare semana ceea ce faceau ei cu un joc! Dar acel "Dumnezeu" al lui Caramitru a fost ceea ce am auzit eu la radio.

drumul spre moarte

orice om

"Orice om pe care nu pot sa-l iubesc inseamna pentru mine un prilej de adanca tristete.
Orice om pe care l-am iubit si nu-l mai pot iubi inseamna pentru mine un pas spre moarte.
Atunci cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, voi muri.
Voi care stiti ca meritati dragostea mea, aveti grija sa nu ma ucideti."

geo bogza

Your political compass

Economic Left/Right: -3.12

Social Libertarian/Authoritarian: -3.18

Pentru cine ma percepe ca pe o isterica: na, ca sunt destul de aproape de centru! Nu la fel de la stanga ca Ghandi, cam la fel de "libertarian".
Sursa: http://www.politicalcompass.org/test

adolescenti

In autobuz. Nu e aglomeratie, sunt totusi cativa oameni care calatoresc in picioare.
Urca 4 baieti, adolescenti, 14-16 ani.
Raman in spatiul destul de stramt din dreptul usii din fata.
Repeta obsesiv cuvintele unei reclame:" Am vazut eu bine!" In mod clar, pentru ei inseamna ceva, altceva.
La statia urmatoare, vrea sa urce o batrana. Cel mai maricel spune la inceput "Nu mai e loc!", apoi se subtiaza ca sa faca loc. In timp ce batrana se strecura printre ei, fara sa-i priveasca, cuvintele baiatului-sef se auzeau politicoase, dar expresia fetei, schimonosita ironic, ii facea pe ceilalti sa rada.
Cineva de langa sofer se enerveaza si le face observatie, altcineva spune ca va cobori la prima si ca abia asteapta ca ei sa-i faca loc. Seful adolescent declara ca nu se va misca din usa.
Minidialogul se incheie, iar in apropierea statiei, o alta persoana, care nu intervenise pana atunci, ii intreaba daca vor cobori. El raspunde ca pentru ea va face loc.
E o situatie des intalnita la adolescenti. Si nu numai.
Cred ca sunt doua lucruri de retinut in intamplarea asta.
Mai intai, faptul ca adolescentii invata sa faca ceea ce e bine, dar nu stiu cum sa faca lucrul asta serios. Si atunci isi pun masca ironiei, stricand de cele mai multe ori totul.
Ce avem noi de facut? Sa acceptam acest comportament dual, sa le facem observatie, sa-i ignoram?
Al doilea lucru tine de reactii la reactii. Seful grupului a taxat prin refuz pe cel care il criticase pentru purtarea lui. A stiut insa sa raspunda politicos, taxand printr-o noua nuanta, celui care nu avusese nimic negativ de observat.
E o trasatura umana comuna: ne e teama de penibil si de critici.

pedeapsa

Tot spun, cui vrea sa m-asculte, ca pe vreme rea imi place sa stau in casa si sa privesc pe fereastra cum ploua sau ninge, dar nu vreau sa ies cu niciun chip.
Ce m-o fi apucat sa ies azi, cand era viscolul mai puternic, nu stiu. Si motivul pentru care am iesit ma obliga sa merg pe jos vreo juma de ora (nu ca ar fi trecut intre timp vreun mijloc de transport in comun!). Asa ca am luat in plin bucatelele de gheata, ca aia nu erau fulgi!
Si pe urma tot eu ma plang ca n-am stat acasa nicio zi din vacanta asta, nici macar duminica!
O iau ca pe o autopedeapsa pentru cine stie ce greseala pe care am facut-o in ultimul timp. Intrebarea e pentru care dintre ele, ca sunt mai multe!
Astept sa ninga cu fulgi mari, fara vant. In liniste. Stiu, nimic nu-mi convine...
Maine asta va fi melodia zilei pentru mine.

despre lenea mea

Toata copilaria mi s-a spus ca sunt lenesa.
Intr-adevar, nu-mi placea sa fac nimic. Nu ma interesau nici oamenii, nici copiii. Cred ca ma jucam, dar nu-mi amintesc sa fi fost fascinata de vreun joc. Nu-i ajutam pe ai mei, nu gaseam nimic interesant in a invata sa fac mancare sau cine stie ce altceva. Cand trebuia totusi sa fac ceva, chiar imi dadeam silinta, dar eram neindemanatica. Din exterior, asta parea lene.
Poate ca din pricina asta am renuntat repede sa fac lucruri pe care altii le faceau mai bine decat mine. Sau poate ca nu suportam sa fiu intrecuta de altcineva. Si m-am refugiat intr-un spatiu in care aveau acces putini din jurul meu. Cei care erau totusi familiari lumii cartilor nu m-au deranjat. Nu ma intrebau nimic, n-am discutat deloc in copilaria frageda despre ce citeam eu in carti. Ma intreb daca reflectam cumva la ce citeam.
Mai tarziu m-am trezit ca sunt in stare sa vad singura ceea ce era de vazut intr-o carte. Dar am continuat sa nu spun nimanui.
Apoi viata a inceput sa treaca peste mine, si cartile au devenit motiv de cadere pe ganduri. De multe ori am fost surprinsa facand nimic. Eu insami ma simteam vinovata, considerand ca sunt lenesa. Pana cand cineva mi-a spus ceea ce eu nu stiam despre mine: ca atunci cand stau, de fapt gandesc.
Constatarea asta a venit ca o salvare. Sentimentul de vinovatie s-a spulberat, nici nu mai conta daca era asa sau nu. Acum inclin sa cred ca m-am mintit singura, si ca de fapt eu chiar leneveam. Dar starea este atat de placuta, ca nu vreau nici acum sa fac nimic.
Cel mai ciudat este ca, atunci cand am un motiv sau o provocare, lenea mea se transforma subit in energie. Nu ma mai pot opri. Mi-e la fel de bine ca atunci cand singurele celule care se misca la mine sunt neuronii, eventual celulele oculare si cele care pun in miscare mana cu care transport tigara spre gura.
Diferenta consta in rezultate. Lenevind, aparent nu realizez nimic. In esenta, cred ca tot nimic nu realizez, pentru ca cine mi-a spus, demult, ca gandesc, se insela. Eu nu gandeam, ci visam. Ca urmare, n-am avut introspectii decat foarte tarziu. Cream doar franturi de lumi, franturi de povesti, franturi de ganduri si de idealuri. Nu le puteam pune cap la cap, franturile astea. Au ramas pana astazi izolate unele de altele. Pe de alta parte, actionand, intotdeauna am avut un rezultat concret. Uneori bun, de cateva ori dezastruos. Am avut sentimentul ca sunt cel mai important om din lume, ori dimpotriva, ca nu reprezint nimic.
Actiunea nu are decat doua urmari: senzatia ca nimic nu ti se poate opune sau, dimpotriva, ca orice ai face iese prost.
Mai exista o a treia posibilitate. Pe asta o practic zi de zi: munca din obligatie. Uneori mi se pare ca e cea mai buna optiune. Fara sa-mi propun, ori planific, trec prin situatii pe care nu mi le-as fi putut imagina niciodata. Esecurile nu sunt atat de grave si de cele mai multe ori pot fi chiar reparate.
Singura problema e ca, de cele mai multe ori, ma intreb de ce ma trezesc eu atat de dimineata si merg intr-o lume de la care nu mai astept nimic.

cum viata e mai frumoasa daca o visezi cu ochii deschisi

Si ca sa confirme povestea mea de ieri, mintea mea s-a jucat cu mine azi-noapte. M-a pus sa visez cu o claritate aproape reala o situatie pe care mi-am dorit s-o traiesc in viata concreta. Imi amintesc chiar si atingerile fizice din timpul intamplarii pe care am visat-o.
Si constat ca pana si in vis se intampla acelasi lucru: imaginatia creeaza o lume mult mai frumoasa decat realitatea. Realitatea din visul meu se baza pe ceea ce visasem, demult, cu ochii deschisi. Si era net inferioara!
Viata e frumoasa, atata timp cat o visez. Traind-o, jumatate din frumusete se transforma in dezamagire...

unii spun...

Mai precis nenea:
Un mos si o baba, sot si sotie, mor intr-un accident si ajung in Rai.
Acolo ingerul de serviciu ii duce pe o plaja plina de palmieri, cu o casa superba si le spune:
- Acum tot ce aveti de facut in Rai este sa stati aici si sa va bucurati de toate.
Mosul se intoarce catre baba si ii zice:
- Vezi ce proasta ai fost? Puteam sa fim aici de 10 ani dar nuuu… tu voiai sa mancam sanatos!

cand mintea ne e dusman

Lucrurile stau cam asa: chiar daca imi iese ceea ce fac, nu pot scapa de un sentiment de nemultumire, uneori absurda. Ma obsedeaza mesajul ascuns in privirea oamenilor, si mi se pare o tragedie sa fii lipsit de vedere. Verific ceea ce vad in ochii oamenilor ascultandu-le vocea; si totusi, de cele mai multe ori m-am inselat si am crezut ca vad lucruri care nu existau.
Cu alte cuvinte, mintea imi si ne joaca feste. Ca in povestea care urmeaza:
Am o cunostinta. Isi face treaba foarte eficient, si rezultatul e ca devine deranjanta pentru colegi, fiindca ridica standardele de apreciere ale celorlalti. Ca-i place ceea ce face, sau ca are vreun interes sa fie in partea de sus a minisocietatii de la locul de munca, e mai putin important. Poate mai important e ca lucreaza cu oameni si ca performanta ei se masoara prin performantele celor cu care lucreaza.
Oamenii astia cu care lucreaza ea sunt diferiti. Pe unii ii poate determina sa faca ce vrea ea, altii, in schimb, nu se pot ridica atat de sus.
Vorbeam intr-o seara cu aceasta cunostinta la telefon. Conversatia s-a prelungit destul dupa miezul noptii si a doua zi la 8 trebuia sa fim la serviciu.
A doua zi a intarziat doua ore.
CAnd a sunat ceasul, a inceput si visul. Apaream eu, bucuroasa ca a venit vacanta si faceam planuri despre cum sa stam in sfarsit degeaba. Am discutat, cica, in vis, despre salariu si prima de vacanta, si despre faptul ca nu mai trebuie sa ne trezim devreme. Era mare bucurie pe noi ca putem dormi cat de tarziu vrem!
Degeaba suna ceasul, din 5 in 5 minute. In vis era doar muzica de relaxare. S-a trezit pana la urma, cu o ora mai tarziu, si si-a dat seama cu groaza ca mai e mult pana la vacanta!