cand mintea ne e dusman

Lucrurile stau cam asa: chiar daca imi iese ceea ce fac, nu pot scapa de un sentiment de nemultumire, uneori absurda. Ma obsedeaza mesajul ascuns in privirea oamenilor, si mi se pare o tragedie sa fii lipsit de vedere. Verific ceea ce vad in ochii oamenilor ascultandu-le vocea; si totusi, de cele mai multe ori m-am inselat si am crezut ca vad lucruri care nu existau.
Cu alte cuvinte, mintea imi si ne joaca feste. Ca in povestea care urmeaza:
Am o cunostinta. Isi face treaba foarte eficient, si rezultatul e ca devine deranjanta pentru colegi, fiindca ridica standardele de apreciere ale celorlalti. Ca-i place ceea ce face, sau ca are vreun interes sa fie in partea de sus a minisocietatii de la locul de munca, e mai putin important. Poate mai important e ca lucreaza cu oameni si ca performanta ei se masoara prin performantele celor cu care lucreaza.
Oamenii astia cu care lucreaza ea sunt diferiti. Pe unii ii poate determina sa faca ce vrea ea, altii, in schimb, nu se pot ridica atat de sus.
Vorbeam intr-o seara cu aceasta cunostinta la telefon. Conversatia s-a prelungit destul dupa miezul noptii si a doua zi la 8 trebuia sa fim la serviciu.
A doua zi a intarziat doua ore.
CAnd a sunat ceasul, a inceput si visul. Apaream eu, bucuroasa ca a venit vacanta si faceam planuri despre cum sa stam in sfarsit degeaba. Am discutat, cica, in vis, despre salariu si prima de vacanta, si despre faptul ca nu mai trebuie sa ne trezim devreme. Era mare bucurie pe noi ca putem dormi cat de tarziu vrem!
Degeaba suna ceasul, din 5 in 5 minute. In vis era doar muzica de relaxare. S-a trezit pana la urma, cu o ora mai tarziu, si si-a dat seama cu groaza ca mai e mult pana la vacanta!