pedeapsa

Tot spun, cui vrea sa m-asculte, ca pe vreme rea imi place sa stau in casa si sa privesc pe fereastra cum ploua sau ninge, dar nu vreau sa ies cu niciun chip.
Ce m-o fi apucat sa ies azi, cand era viscolul mai puternic, nu stiu. Si motivul pentru care am iesit ma obliga sa merg pe jos vreo juma de ora (nu ca ar fi trecut intre timp vreun mijloc de transport in comun!). Asa ca am luat in plin bucatelele de gheata, ca aia nu erau fulgi!
Si pe urma tot eu ma plang ca n-am stat acasa nicio zi din vacanta asta, nici macar duminica!
O iau ca pe o autopedeapsa pentru cine stie ce greseala pe care am facut-o in ultimul timp. Intrebarea e pentru care dintre ele, ca sunt mai multe!
Astept sa ninga cu fulgi mari, fara vant. In liniste. Stiu, nimic nu-mi convine...
Maine asta va fi melodia zilei pentru mine.

despre lenea mea

Toata copilaria mi s-a spus ca sunt lenesa.
Intr-adevar, nu-mi placea sa fac nimic. Nu ma interesau nici oamenii, nici copiii. Cred ca ma jucam, dar nu-mi amintesc sa fi fost fascinata de vreun joc. Nu-i ajutam pe ai mei, nu gaseam nimic interesant in a invata sa fac mancare sau cine stie ce altceva. Cand trebuia totusi sa fac ceva, chiar imi dadeam silinta, dar eram neindemanatica. Din exterior, asta parea lene.
Poate ca din pricina asta am renuntat repede sa fac lucruri pe care altii le faceau mai bine decat mine. Sau poate ca nu suportam sa fiu intrecuta de altcineva. Si m-am refugiat intr-un spatiu in care aveau acces putini din jurul meu. Cei care erau totusi familiari lumii cartilor nu m-au deranjat. Nu ma intrebau nimic, n-am discutat deloc in copilaria frageda despre ce citeam eu in carti. Ma intreb daca reflectam cumva la ce citeam.
Mai tarziu m-am trezit ca sunt in stare sa vad singura ceea ce era de vazut intr-o carte. Dar am continuat sa nu spun nimanui.
Apoi viata a inceput sa treaca peste mine, si cartile au devenit motiv de cadere pe ganduri. De multe ori am fost surprinsa facand nimic. Eu insami ma simteam vinovata, considerand ca sunt lenesa. Pana cand cineva mi-a spus ceea ce eu nu stiam despre mine: ca atunci cand stau, de fapt gandesc.
Constatarea asta a venit ca o salvare. Sentimentul de vinovatie s-a spulberat, nici nu mai conta daca era asa sau nu. Acum inclin sa cred ca m-am mintit singura, si ca de fapt eu chiar leneveam. Dar starea este atat de placuta, ca nu vreau nici acum sa fac nimic.
Cel mai ciudat este ca, atunci cand am un motiv sau o provocare, lenea mea se transforma subit in energie. Nu ma mai pot opri. Mi-e la fel de bine ca atunci cand singurele celule care se misca la mine sunt neuronii, eventual celulele oculare si cele care pun in miscare mana cu care transport tigara spre gura.
Diferenta consta in rezultate. Lenevind, aparent nu realizez nimic. In esenta, cred ca tot nimic nu realizez, pentru ca cine mi-a spus, demult, ca gandesc, se insela. Eu nu gandeam, ci visam. Ca urmare, n-am avut introspectii decat foarte tarziu. Cream doar franturi de lumi, franturi de povesti, franturi de ganduri si de idealuri. Nu le puteam pune cap la cap, franturile astea. Au ramas pana astazi izolate unele de altele. Pe de alta parte, actionand, intotdeauna am avut un rezultat concret. Uneori bun, de cateva ori dezastruos. Am avut sentimentul ca sunt cel mai important om din lume, ori dimpotriva, ca nu reprezint nimic.
Actiunea nu are decat doua urmari: senzatia ca nimic nu ti se poate opune sau, dimpotriva, ca orice ai face iese prost.
Mai exista o a treia posibilitate. Pe asta o practic zi de zi: munca din obligatie. Uneori mi se pare ca e cea mai buna optiune. Fara sa-mi propun, ori planific, trec prin situatii pe care nu mi le-as fi putut imagina niciodata. Esecurile nu sunt atat de grave si de cele mai multe ori pot fi chiar reparate.
Singura problema e ca, de cele mai multe ori, ma intreb de ce ma trezesc eu atat de dimineata si merg intr-o lume de la care nu mai astept nimic.

cum viata e mai frumoasa daca o visezi cu ochii deschisi

Si ca sa confirme povestea mea de ieri, mintea mea s-a jucat cu mine azi-noapte. M-a pus sa visez cu o claritate aproape reala o situatie pe care mi-am dorit s-o traiesc in viata concreta. Imi amintesc chiar si atingerile fizice din timpul intamplarii pe care am visat-o.
Si constat ca pana si in vis se intampla acelasi lucru: imaginatia creeaza o lume mult mai frumoasa decat realitatea. Realitatea din visul meu se baza pe ceea ce visasem, demult, cu ochii deschisi. Si era net inferioara!
Viata e frumoasa, atata timp cat o visez. Traind-o, jumatate din frumusete se transforma in dezamagire...

unii spun...

Mai precis nenea:
Un mos si o baba, sot si sotie, mor intr-un accident si ajung in Rai.
Acolo ingerul de serviciu ii duce pe o plaja plina de palmieri, cu o casa superba si le spune:
- Acum tot ce aveti de facut in Rai este sa stati aici si sa va bucurati de toate.
Mosul se intoarce catre baba si ii zice:
- Vezi ce proasta ai fost? Puteam sa fim aici de 10 ani dar nuuu… tu voiai sa mancam sanatos!

cand mintea ne e dusman

Lucrurile stau cam asa: chiar daca imi iese ceea ce fac, nu pot scapa de un sentiment de nemultumire, uneori absurda. Ma obsedeaza mesajul ascuns in privirea oamenilor, si mi se pare o tragedie sa fii lipsit de vedere. Verific ceea ce vad in ochii oamenilor ascultandu-le vocea; si totusi, de cele mai multe ori m-am inselat si am crezut ca vad lucruri care nu existau.
Cu alte cuvinte, mintea imi si ne joaca feste. Ca in povestea care urmeaza:
Am o cunostinta. Isi face treaba foarte eficient, si rezultatul e ca devine deranjanta pentru colegi, fiindca ridica standardele de apreciere ale celorlalti. Ca-i place ceea ce face, sau ca are vreun interes sa fie in partea de sus a minisocietatii de la locul de munca, e mai putin important. Poate mai important e ca lucreaza cu oameni si ca performanta ei se masoara prin performantele celor cu care lucreaza.
Oamenii astia cu care lucreaza ea sunt diferiti. Pe unii ii poate determina sa faca ce vrea ea, altii, in schimb, nu se pot ridica atat de sus.
Vorbeam intr-o seara cu aceasta cunostinta la telefon. Conversatia s-a prelungit destul dupa miezul noptii si a doua zi la 8 trebuia sa fim la serviciu.
A doua zi a intarziat doua ore.
CAnd a sunat ceasul, a inceput si visul. Apaream eu, bucuroasa ca a venit vacanta si faceam planuri despre cum sa stam in sfarsit degeaba. Am discutat, cica, in vis, despre salariu si prima de vacanta, si despre faptul ca nu mai trebuie sa ne trezim devreme. Era mare bucurie pe noi ca putem dormi cat de tarziu vrem!
Degeaba suna ceasul, din 5 in 5 minute. In vis era doar muzica de relaxare. S-a trezit pana la urma, cu o ora mai tarziu, si si-a dat seama cu groaza ca mai e mult pana la vacanta!